De unde vine expresia ”cântec de lebădă”?

Originile sale sunt legate de o legendă veche de aproape două mii de ani care spune că lebedele cântă foarte frumos chiar înainte de a muri. Deşi, practic, acest lucru nu e chiar corect, există un sâmbure de adevăr. De exemplu, o anumită specie de lebădă (Cygnus cygnus) emite un sunet puternic în ultimele clipe de viaţă. Şi asta pentru că expulzează tot aerul din plămâni prin traheea sa foarte lungă. Sunetul a fost asemănat cu cel al unui clarinet la care cântă un sufleur neexperimentat. Nu este, deci, un cântec foarte frumos, dar cel puţin este adevărat că are loc înaintea morţii. Specia respectivă este foarte des întâlnită pe teritoriul Greciei, ceea ce a dat naştere ipotezei că în Grecia Antică, cei care au auzit păsările au exagerat puţin fenomenul şi astfel a luat naştere legenda.

Prima menţiune scrisă a cântecului de lebădă a apărut într-o fabulă a lui Esop, numită „Lebăda şi gâsca”: „Un bogătaş a cumpărat de la piaţă o gâscă şi o lebădă. Pe prima, pentru a fi gătită la masa de seară iar pe cea de-a doua pentru a-i asculta cântecul. Când bucătarul a trebuit să ucidă gâsca, a confundat cele două păsări, pentru că era întuneric şi a prins din greşeală lebăda. Aceasta, simţind ameninţarea morţii a început să cânte şi prin vocea sa a reuşit să se salveze.”

• De ce avem unghii la picioare?
• Ce fac insectele iarna?

O altă menţiune poate fi găsită în opera lui Eschil „Agamemnon”, scrisă în 450 î.Hr: „Iată cum zace alături de iubita sa, după ce aceasta a cântat ultima sa elegie , asemenea unei lebede”.

Ideea lebedei care cântă înaintea morţii apare în nenumărate alte opere ale literaturii clasice, în poezie sau muzică. Platon, de exemplu, în dialogul intitulat „Phaidon” sau „Despre suflet”, afirmă că Socrate i-ar fi spus:

„Nu crezi că am acelaşi spirit profetic ca şi o lebădă? Pentru că ea, atunci când simte că i se apropie sfârşitul, după ce a cântat toată viaţa, o face pentru ultima oară, mai puternic ca niciodată, bucurându-se că pleacă să se întâlnească cu zeul al cărei slujitor este. Dar oamenii, pentru că se tem de moarte, spun că lebedele cântă o elegie, fără să-şi dea seama că nici o pasăre nu cântă atunci când este îndurerată, când îi este frig sau foame; nici chiar privighetoarea, nici rândunica, nici pupăza, despre care se spune că îşi cântă tristeţea, deşi eu nu cred asta nici despre ele, nici despre lebede. Ele cântă spre gloria zeului Apollo şi au darul prezicerii, anticipând lucrurile bune care le aşteaptă pe lumea cealaltă, aşadar cântă şi se bucură în acea ultima zi mai mult ca niciodată. Iar eu, la fel, considerându-mă servitorul aceluiaşi zeu, deopotrivă cu lebedele, conştient că am primit de la stăpânul meu acelaşi dar al profeţiei ca şi ele, nu voi părăsi această lume mai puţin bucuros decât lebedele.”

Numeroase personalităţi istorice au încercat să demonteze această idee, aşa cum este cazul lui Pliniu cel Bătrân, care scria în primul secol după Hristos, în lucrarea sa monumentală „Istoria ştiinţelor naturale”: „Observaţiile şi experienţa mea arată că povestea lebedei muribunde care cântă este falsă”.

În ciuda acestui fapt, ideea s-a perpetuat în timp. În secolul 14, Chaucer scria în poemul „Parlamentul păsărilor”: „Geloasa lebădă cântă înainte de moarte”. De remarcat că acest poem este şi prima lucrare care face referire la Sf. Valentin ca sărbătoare a îndrăgostiţilor.

Chiar şi Leonardo da Vinci a fost convins de ideea lebedei care cântă. Acesta nota în jurnalul său: „Lebăda este albă, fără pată şi cântă duios atunci când moare”

Shakespeare a amintit şi el despre acest lucru în piesa „Neguţătorul din Veneţia” scrisă în secolul 16: „Lăsaţi muzica să sune în timp ce el face alegerea; apoi, dacă va pierde, va avea un sfârşit asemănător lebedei, pierzându-se în muzică.”

Cât despre felul în care expresia „cântec de lebădă” a ajuns să fie asociată cu ultima operă sau reprezentaţie a unui artist, există referinţe destul de vagi.

Cea mai notabilă şi explicită pare a fi o colecţie de cântece scrise de Franz Schubert spre finalul vieţii, intitulată „Schwanengesang” (Cântec de lebădă). Compozitorul s-a stins la doar 31 de ani, în 1828, şi opera sa a fost publicată postum, un an mai târziu. Nu Schubert a fost însă cel care a pus acest nume colecţiei, ci Tobias Haslinger, cel care a publicat-o. De aici, probabil, expresia a căpătat conotaţia pe care o ştim astăzi.

Sursa: Rador